De ce lacătele pe uși nu opresc dependența

În ultima perioadă observ că se discută tot mai des despre curățarea orașelor de sălile de jocuri de noroc. Este o măsură care dă bine în campanii și sună moral corect. Totuși, în spatele acestei decizii, realitatea este mai nuanțată.

Ca societate, ar trebui să ne întrebăm dacă prin acest gest tratăm cauza sau doar acoperim un simptom vizibil. Psihologia și neuroștiința sugerează că problema nu este, în esență, clădirea cu lumini de neon de la parterul blocului, ci modul în care creierul uman reacționează la anumiți stimuli.

Pentru un observator extern, jocurile de noroc par o pierdere logică de bani și resurse. Însă, la nivel cerebral, vorbim despre hiperactivarea sistemului mezolimbic, cunoscut și ca „centrul recompensei”. Acest circuit a fost modelat evolutiv pentru a ne susține supraviețuirea.

Atunci când mănânci, bei apă sau ai o interacțiune socială plăcută, acest sistem eliberează dopamină. Creierul îți semnalează că acel comportament este benefic și te motivează să-l repeți. Problema apare atunci când activități fără legătură directă cu supraviețuirea, precum jocurile de noroc sau consumul de substanțe, ajung să stimuleze excesiv acest mecanism.

În termeni științifici, jocurile de noroc funcționează pe baza unui mecanism numit recompensă cu raport variabil. Pe înțelesul tuturor, este similar cu momentul în care verifici notificările pe telefon: nu știi niciodată când apare „recompensa”, așa că rămâi prins într-o așteptare continuă.

Creierul reacționează puternic. Nu doar la câștig, ci mai ales la anticipare. Studiile din neuroștiințe arată că această incertitudine crește nivelul de dopamină și întărește comportamentul repetitiv explicat pe larg de Scientific American. Din date statistice se poate observa că un procent relativ mic de jucători generează o parte semnificativă din veniturile industriei jocurilor de noroc, ceea ce indică faptul că modelul economic se bazează, în mare măsură, pe comportamente repetitive și uneori problematice.

Dacă închidem sala de la colțul străzii, creierul dependentului nu se „vindecă” instantaneu. De regulă, intră într-o stare de sevraj și caută o altă sursă de stimulare. De multe ori, această mutare se produce în mediul online.

Astfel, eliminarea sălilor reduce disponibilitatea fizică, ceea ce este un pas important, mai ales pentru prevenirea inițierii în rândul tinerilor. Însă, pentru persoanele deja vulnerabile, accesibilitatea digitală rămâne ridicată și, uneori, chiar mai insidioasă.

Așadar, atunci când închidem locațiile fizice fără un plan de suport social și psihologic, există riscul să împingem jucătorii către site-uri ilegale sau medii online obscure, unde măsurile de siguranță lipsesc aproape complet.

Dacă într-o sală fizică mai există un operator care poate observa un comportament autodistructiv, în mediul online apare fenomenul de dezinhibiție online care poate amplifica comportamentele de risc. Singur în fața ecranului, utilizatorul își pierde mai ușor controlul asupra comportamentului.

Istoria ne arată că măsurile de tip prohibitiv luate izolat, nu sunt suficiente pentru a reduce comportamentele adictive. De aceea, o abordare eficientă trebuie să fie mai amplă.

Modelele internaționale sugerează câteva direcții utile. De exemplu, în Marea Britanie, prin intermediul Gambling Commission, au fost introduse reguli stricte privind publicitatea și mecanisme de protecție pentru jucători, inclusiv sisteme de auto-excludere la nivel național.

Într-o abordare diferită, Norvegia, prin operatorul de stat Norsk Tipping, limitează puternic accesul și impune plafoane clare de pierdere, monitorizând activ comportamentul utilizatorilor.

În ambele cazuri, însă, intervenția nu se oprește la reglementare. O parte din resursele generate sunt direcționate către programe de sprijin pentru persoanele vulnerabile, inclusiv consiliere psihologică și intervenții orientate spre reglarea emoțională și schimbarea comportamentală.

Aceste exemple arată că intervenția eficientă nu se limitează la restricții fizice, ci presupune o combinație de reglementare, control al accesului și suport real pentru cei afectați.

În concluzie, închiderea sălilor de jocuri poate fi o victorie tactică pentru estetica orașului dar riscă să rămână incompletă din perspectiva sănătății publice dacă ne oprim aici.

Un oraș fără păcănele este mai „curat”. Dar un oraș cu dependenți izolați în fața telefonului este un oraș care doar și-a mutat problema în alt spațiu.

Adevărata schimbare vine din educație și intervenție timpurie. Este important să înțelegem că mecanismele din spatele jocurilor nu țin doar de „noroc”, ci de probabilitate și de modul în care sunt concepute aceste sisteme pentru a menține implicarea utilizatorului.

Până când nu vom trata dependența de jocuri de noroc ca pe o problemă reală de sănătate mintală și nu doar ca pe una de urbanism, vom continua să mutăm aparatele dintr-un loc în altul, fără să schimbăm cu adevărat jocul în care oamenii sunt prinși.